Din
nou spre tabăra 2.. Americanul Bob mi-a spus că mulţi nu ajung să
atingă tabăra 2 şi mi-a povestit de un ghid cu o echipă care nu au
reuşit să treacă de Kinshoffer Step.
Nu am dormit prea bine, mă asaltau tot feluri de gânduri şi derulam filmul ascensiunii în cap punând pe replay.
Vroiam să mă văd odată în cel mai dificil pas şi să îl trec, să fiu liniştit că l-am rezolvat.
Ora 3 a venit greu, iar odată ce a sunat ceasul m-am mişcat repede, în
doi timp şi trei mişcări eram deja spre marele culoar bătând urme
singur.
Zăpada era mare şi ştiam că nu am nici o şansă numai dacă o iau încet,
aici nu funcţionează cu forţa, mentalul te va înainta sau te va sili să
te întorci.
E o cursă contra cronometru. Dacă trezirea la 3 se pare devreme, mai
târziu orele trec ca minutele, timpul trece înspăimântător de repede.
Deja e ora 13 iar eu încă mă lupt cu zăpadă în culoar.
Zăpada e mare şi nu am explicaţie cum stă, încerc să nu mă mai gândesc
la avalanşe. Sunt o furnică care înaintează într-o lume gigantică, iar
dacă muntele şi-ar sulfa nasul, eu aş fi şters de acolo fără urmă. Am
încredere în relaţia mea cu muntele, simt iubire şi nu îngrijorare, aşa
că abordez următoarea lungime. Am pătruns în altă lume. La vreo 7.000 km
distanţă, soţia mea trăieşte alături de mine fiecare pas iar eu vorbesc
cu ea în gând, nu ai pus bine piciorul, verifică priză, bine ai
dreptate, hai că nu mă grăbesc.. Capătul culoarului nu se apropie iar
orele trec. 1.200 m, cât peretele Nordic Grandes Jorasses. În zăpada
adâncă dau de ghiaţă şi mai plantez câte un şurub.
Mai 3 lungimi şi mă odihnesc, dar după cele 3 lungimi încă nu-s pe nicăieri aşa că îmi mobilizez resursele.
Încep să vorbesc de unul singur şi mai strig câte un iuuuhei să mă
încurajez. Gheţarul triunghiular, ameninţarea principală rămâne în urmă,
dar acum lupta se dă să ajung la bivuacul de la 6.000 m.
Nu am voie să risc şi mă asigur unde pot, dacă pleacă zăpada ajung repede jos şi voi fii conservat pentru eternitate.
Câte o coardă veche îmi dă încrederea că sunt pe traseu, dar dintr-o
dată apar norii dinspre munţii Hindukush şi începe să ningă.
Singur pe Nanga Parbat, în zăpadă mare şi se strică vremea. Aparent
totul e spre rău, soluţia însă este să supravieţuiesc cumva până
dimineaţă.
Ninge abundent şi începe o cursă disperată, să ies cât mai repede pe o mică crestuţă pe unde am un depozit la 6.000 m.
Mă caţăr repede şi asigur tot mai des, e ultima sută, orice mişcare superficială ar fi fatală aici.
Nu se mai vede nimic, reduc intensitatea lanternei dar ninge tare şi e
întuneric, vântul viscoleşte zăpada, e frig şi îmi îngheaţă mănuşa.
Nu recunosc locul, nu pot să ies la micul meu depozit, e prea riscant
să traversez şi oricum nu voi putea instala cortul, vântul e prea
puternic, aş putea să cad cu cort cu tot. Soluţia e să mă caţăr până
sus. Ajung în pasaje de mixt şi sunt de trei ori mai atent, am ajuns pe
verticală, mai rău nu poate fi, dar unde mai trebuie să mă caţăr?! Nu se
mai termină.. Bivuacul e singurul meu gând, acolo e linişte şi e mai
cald. Ajung să rezolv pasajele de mixt şi mă trezesc pe vârful unui turn
ascuţit, dar unde sunt de fapt? Vântul suflă zăpada din pereţi, iar de
aici obligatoriu trebuie să cobor.
Soluţia e un rapel de 60 m până într-o mică şaua unde sigur găsesc zăpadă mare. Zăpadă mare înseamnă adăpost.
Oboseala dispare instantaneu în momentul când creierul dă următorul
ordin. Sapă, sapă cu oala. Încep să sap şi nu îmi doresc decât să întind
mica folie. În sfârşit am folia deasupra şi nu mă mai ninge. Scot
zăpada cât de repede pot şi astfel obţin un loc unde pot găti. Supă şi
lichide cât mai repede înseamnă viaţă, mă bucur că am la mine un mic
arzător de rezervă.
Trăiesc, nu m-a luat avalanşa, nu am căzut, am căţărat noaptea în
viscol pasaje de mixt şi sunt singur pe muntele Nanga Parbat. Dintr-o
dată simt mulţumire şi iubire.
Sunt într-un colţ îndepărtat al lumii, departe de tot ce îmi este drag,
dar trăiesc şi sentimentul acesta îl trăiesc la o intensitate
incredibilă. Iubesc muntele acesta şi îl simt aproape, m-a lăsat să urc,
nu m-a măturat, nu m-a oprit. Simt că pământul pe care trăiesc mă
poartă cu grijă şi acest lucru e greu de explicat, dar simt că fac parte
din lumea asta fiind o parte din întreg. Încerc să dorm, dar în poziţii
chinuite, e mai mult e o moţăială. Dimineaţa vine greu iar odată ce
simt primele raze de soare ca o mângâiere, ating bivuacul meu si simt
cum pătrunde energia în mine. Îmi scot capul şi mă uit în jos. E
incredibil şi de nedescris, iar de aici mai departe de data asta va fi
în sus, nu voi coborî în curând. Kinshoffer Step e următoarea secţiune
de rezolvat, sunt pe aproape şi ştiu că îl voi urca.
discovery.ro